În ziarele generaliste se comentează sportul doar în măsura în care se întâmplă evenimente excepţionale care fac o ţară întreagă sau chiar o lume să vibreze la o compeţie precum Jocurile Olimpice sau Campionate Mondiale. O accidentare a unui fotbalist, fie el ”de naţională”, arată ca un fapt minor într-o lume agitată de viaţa partidelor, picajele din economie, schimbările climatice sau războaiele unui glob tot mai atent monitorizat.

Însă pentru jucătorul accidentat este o catastrofă individuală, un punct de suspensie din viaţa lui, o paranteză urâtă din care ori iese învingător din lupta cu propriul corp ori îşi va socoti performanţele la trecut.

Fotbalul este o ”distracţie” pentru cei mai mulţi dintre noi, o pauză de gândire în stresul zilnic, un joc la care ne uităm pătimaş sau relaxat. Fotbalul este ceea ce trebuie să fie într-o societate normală, o ieşire în decor din rutina cotidiană, o pauză de bucurie în respiraţia tot mai ritmată a zilelor. Iar fotbaliştii sunt uneltele acestei evadări, motiv pentru care aleg să scriu azi despre unul dintre cei mai buni.

Vlad Chiricheş este, în seceta de performeri din fotbalul românesc, unul dintre puţinele talente disciplinate. Un sportiv serios, un fundaş elegant şi tehnic, o ”piesă de bază” – cum ar spune comentatorii sportivi – într-o echipă, Steaua, care ”a mers ceas” în campionatul românesc şi prin bătăliile sportive din Europa. O speranţă a naţionalei de fotbal care nu mai ridică de mult ochii din gazon dar pe care încă o credităm, prin nu ştiu ce resorturi interioare masochiste, cu posibilitatea de a renaşte.

Deşi fundaş, Vlad Chiricheş este autor al unor goluri de generic, al unor bucurii vizuale extreme care, iată, ca orice fapte bune, n-au rămas nepedepsite.

Într-unul din cele mai importante meciuri ale campionatului românesc indiferent de sezon şi de locul în clasament al echipelor,