Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei. Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e