Citesc cu multă plăcere “Istoria literaturii române contemporane 1941-2000" a domnului Alex. Ştefănescu. În prima parte a acestei lucrări monumentale (care are peste 1000 de pagini) apar nume de scriitori de care nici nu am auzit.
Analizând mai bine, nu mă necăjesc. Îmi dau seama că nici nu aveam de unde. Aceştia au plecat din ţară la sfârşitul celui de-al doilea război mondial sau, mai târziu, în timpul comunismului. Ei au fost interzişi. Profesorii noştri de limba română, sau profesorii lor, chiar dacă ştiau despre ei, nu-i puteau preda pentru că erau interzişi. Nu trebuie să precizez că în manuale nu existau.
Aceşti scriitori au fost pomeniţi doar la “Europa liberă" dar asta nu era suficient. Zeci de ani nimeni nu a auzit despre ei şi , după 1989, când firesc, au reapărut în limba şi în cultura lor, toată lumea era ocupată cu scandaluri, revoluţie şi corupţie, iar lectura nu era în atenţia opiniei publice.
O altă anomalie constă în faptul că noi am învăţat la şcoală, din marii clasici mai mult ce au hotărât comuniştii. Nu vreau să intru în amănunte dar Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi aveau 65 de ani când au venit comuniştii la putere. Sleiţi de grelele încercări, prin care tocmai trecuseră în trecut, aceşti doi scriitori s-au dat şi ei cu comuniştii, la bătrâneţe şi au încercat să le facă pe plac. Au scris ce se dorea şi noi tocmai asta am învâţat în şcoală. Ce făcuseră ei în epoca interbelică a fost trecut pe planul doi. Aşa s-a dus din generaţie în generaţie şi cam aşa merge treaba şi în prezent.
Scriitorii importanţi de astăzi, care ocupă şi funcţii notabile în cultură sunt prea preocupaţi de tradiţionalele dispute între ei pentru a se întoarce puţin în trecut.
Manualele de literatură română, din şcoală ar trebui nu revizuite ci aruncate pur şi simplu în aer. Măcar acum, când nu mai avem nici un fel de oprelişte în acest sens se pot
