E o coincidenţa fericită că Ziua Monarhiei româneşti urmează imediat după Ziua Europei. De fapt, dinastia de Hohenzollern a fost primul nostru proiect “european”. Decizia de a aduce un “Domn străin” pe tronul lui Cuza nu s-a născut doar din dorinţa boierimii autohtone de a avea un arbitru imparţial. Argumentul fundamental a fost nevoia de a “integra” Principatele Române în jocurile geostrategice ale epocii. Sună foarte actual, nu? Aveam nevoie de un conducător capabil să deschidă uşi la Paris, Berlin şi Londra, nu doar la Stambul. Aveam nevoie de un Rege “european”. Aparţinând, adică, unei familii cu influenţă la scară continentală.

De fapt, “marea familie europeană” exista cu mult înainte să o teoretizeze părinţii fondatori ai UE. Nu se baza pe legături ideologice, ci pe legături de sânge. Nu era o construcţie  instituţională, ci un păienjeniş genealogic. O familie, în cel mai concret sens al cuvântului. O familie mare, disfuncţională, în care alianţele matrimoniale se confundau, de secole, cu cele politice.

Dinastia întemeiată de Carol I a construit România modernă, europeană. Şi a demonstrat că patriotismul nu e o chestiune de naţionalitate, ci de caracter. Pentru ţara sa de adopţie, Ferdinand cel Loial şi-a asumat excluderea din Casa de Hohenzollern. Dar, mult mai dureros, şi excomunicarea din Biserica Catolică (fiindcă a acceptat ca toţi copiii săi să fie botezaţi orthodox). Soţia sa, Regina Maria, era anglicană, dar şi o adeptă pasionată a ecumenismului. O mare româncă, fără nicio picătură de sânge românesc. Dar şi un perfect spirit european, capabil să vadă dincolo de răzbunările meschine şi de interesele politice imediate . Pentru ea, dramele continentului răvăşit de război erau, în fond, foarte personale. Riscase totul pentru proiectul României Mari. Şi câştigase. Mama sa, însă, se afla în tabăra învinşilor. Aveau să treacă ani buni