Din ce trăieşte o firmă? Din ceea ce produce. Când e pe minus, dă faliment şi se închide. La fel şi o ţară, care prosperă prin plus-valoare, prin exporturi.
De 20 de ani încoace, privatizările româneşti au fost falimentare. Combinate rase de pe faţa pământului pentru a fi vândute la fier vechi, fabrici transformate în mall-uri, exemple vedem la tot pasul prin Oltenia.
Combinatul Chimic Craiova e loc viran, Electro-mall scoate banii craiovenilor din buzunare, dirijându-i spre exterior.
Colos industrial odată, Craiova s-a înscris acum în cursa pentru a deveni capitală culturală europeană, după ce, în urmă cu câțiva ani, se acreditase ideea unui oraș turistic, pentru a se justifica probabil investițiile de milioane de euro în muzee pustii și biserici banale.
Iar vechea Cetate a Banilor e, probabil, un laitmotiv printre orașele țării, unde industria a fost pusă în genunchi și i s-a tras un glonț în cap, lăsând spațiu unui consumerism exacerbat.
Nici la nivel macro nu mai sunt bani de întors la buget. Euroii din telefonie se duc în Grecia, cei din petrol în Austria și, cât de curând, și cei din hidrocentrale, căi ferate ori gaze vor sări în ranițele de luptă invizibilă ale unor occidentali. Iar la buget, niște firimituri, sub formă de redevențe.
Cum cu industria „neperformantă“ România s-a rezolvat punând-o pe butuci, a început goana după investiții externe, făcute cu cap, pentru că autohtonii nu erau capabili. În 2008, investițiile străine erau de 9 miliarde, iar în 2012, de un miliard.
În 5 ani, România s-a prăbușit.
Fără industrie, fără investiții externe, cu tot mai puțini euro întorși în țară de căpșunari, guvernele au găsit colac de salvare în împrumuturile FMI. Le-au luat și le-au băgat în pensii și salarii bugetare, ori cine mai știe prin ce buzunare labirintice.
Însă a sosit și vremea scadenței. În 2013 și 2014,
