Am primit un aviz acasă pentru a ridica o scrisoare. La mine acasă este tot timpul cineva şi m-am mirat că nu mi s-a lăsat scrisoarea la domiciliu, pentru că serviciul acesta fusese deja plătit de expeditor cu suma de 20 de lei (scrisoarea cântăreşte 0,036 kg).
M-am prezentat la un oficiu poştal de pe bd. Mihalache, la parterul unui bloc, pe lângă Cimitirul evreiesc. O funcţionară durdulie, cu vârstă incertă, fardată ca o păpuşe japoneză şi murdară de grăsime pe mâni din pricina unei merdenele, la care mânca, m-a trimis la alt oficiu poştal (nr.55) pe Calea Griviţei nr.168. Acolo mi s-a spus că scrisoarea mea trebuie să se afle la Poşta de pe bd. Mihalache, de unde veneam.
Ca să nu mai umblu pe drumuri pe căldură am rugat să se dea un telefon acolo, poate ne lămurim. A durat cam un sfert de oră până să se dea telefon, pentru că vorbea şefa. M-am întors acolo. Merdeniţa-japoneză nu mai era. M-a întâmpinat altcineva. Scrisoarea mea era acolo. Am dorit să reclam la şefa de tură faptul că mă puseseră pe drumuri degeaba.
Funcţionara mi-a dat la mişto telefonul Marianei Dobrescu, care este şefă de tură, dar intra la muncă mult mai târziu. Am făcut puţin scandal pentru că mi s-a părut că îşi bat joc de mine. A sosit însă Monica Niculae, diriginta oficiului, care a lămurit lucrurile şi m-a calmat pe mine.
Am aflat că poştaşul nu mi-a adus scrisoarea pentru că e grevă. Adică avizul l-a putut lăsa, am zis eu şi a sărit, din nou Merdeniţa-japoneză, care apăruse şi ea. Se făcuse coadă în spatele meu. Lumea s-a solidarizat cu funcţionarele. Am plecat.
