Falimentul este, practic, ultima soluţie atunci când, în mod cert, redresarea unei societăţi comerciale nu mai este posibilă, singura cale de a achita toate sau o parte din datoriile sale comerciale fiind lichidarea în întregime a activului

Din păcate, în majoritatea cazurilor, aceste plăţi nu vor acoperi integral datoriile, creditorii fiind nevoiţi să suporte pierderi deseori importante pentru activitatea firmei lor. Acest lucru se datorează în special, acolo unde nu există reaua intenţie, întârzierii momentului de declanşare a insolvenţei în vederea reorganizării, cu beneficiile pe care aceasta le poate aduce, sau în urma eşuării reorganizarii. Astfel, pierderile societăţii se acumulează până la un nivel la care depăşesc cu mult capitalurile proprii ale firmei, aceste pierderi fiind finanţate, practic, pe seama creditării, fie de la instituţiile financiare, fie de la furnizori.

Declanşarea falimentului este decisă prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, de către judecătorul sindic. Din acest moment, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prevede acţiunile şi măsurile care trebuie luate de către lichidator şi aprobate de către adunarea creditorilor. Astfel, procedura falimentului parcurge, în general, următoarele etape:

Luarea primelor măsuri:Ridicarea drepturilor debitorului de a-şi administra averea;Sigilarea bunurilor care fac parte din averea debitorului;Inventarierea acestor bunuri;Luarea măsurilor de conservare a bunurilor;Vânzarea unor bunuri perisabile;Blocarea depozitelor bancare;Înscrieri sau înregistrări în registrele de publicitate imobiliară;Preluarea şi verificarea documentelor financiar-contabile ale firmei;Analiza cauzelor care au dus la faliment.

Toate aceste prime măsuri sunt luate cu scopul de a proteja interesele creditorilor şi de a maximiza capacitatea de achitare a datoriilor către aceştia