În ultimele luni am scris mai multe postări despre prezidenţialele din 2014. Până la acel scrutin mai e mai mult de un an. Tema pare inutilă; o explicaţie este, cred, necesară.

Prezidenţialele sunt un scrutin cu o miză simbolică importantă. Dar, în principal, vorbim despre identificarea partidului care, cu siguranţă, va guverna după 2016. În alte cuvinte, preşedintele ales anul viitor va putea nominaliza în 2016 un candidat la ocuparea funcţiei de premier de la partidul său favorit, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare din acel an. Termină partidul respectiv sau alianţa din care face parte pe locul doi la mandate? Nicio problemă – în 2004 n-a contat aşa ceva. Termină partidul respectiv sau alianţa respectivă pe locul doi la voturi? Iarăşi nicio problemă – n-a contat nici în 2004 şi nici în 2008. Ducând lucrurile la extrem, am putea avea situaţia următoare peste trei ani şi jumătate, imediat după parlamentare:

Partidul A: 35% din voturi

Partidul B: 30% din voturi

Partidul C (al preşedintelui): 20% din voturi.

Ar avea succes preşedintele cu o nominalizare de premier din partidul C, partidul său? Evident. Parlamentarii nou-aleşi nu vor avea chef să respingă două propuneri de acest tip pentru că s-ar ajunge la dizolvarea parlamentului şi la o nouă şi costisitoare campanie electorală (în ianuarie!)… iar după aceea preşedintele ar putea reveni cu aceleaşi nominalizări ca şi înainte de dizolvarea parlamentului.

Ar putea partidele A şi B suspenda preşedintele? Teoretic da, dar apar alte probleme: preşedintele poate câştiga referendumul sau îl poate pur şi simplu boicota, astfel încât să nu se îndeplinească cvorumul necesar pentru validare.

Mult mai simplu şi mai eficient este pentru partidele A şi B să liciteze pentru bunăvoinţa preşedintelui/partidului C.

Exemplul de mai sus este, repet, unul extrem dar crucial pent