Secolul XX a fost unul al revolutiilor apocaliptice, al mesianismelor politice. Leszek Kolakowski avea dreptate: Diavolul s-a incarnat în sistemele totalitare (genocidare). Nu un Diavol enigmatic, nebulos şi abstract, ci unul concret, institutionalizat în aparatele terorii ideologice, psihologice, sociale. Evident, vorbim de mişcări utopic-revolutionare, care refuză transcendenta religioasă, dar recurg la o mistică politică de sorginte clar religioasă. Când am început să scriu cartea “Diavolul in istorie”, m-am gândit mult la semnificaţia titlului marelui roman politico-metafizic al lui Dostoievski, “Demonii” (sau “Posedatii”). M-a interesat cum functionează ispita totalitara, cum ajung oameni de factura normala să se „îndracească“. Ce metamorfoze secrete explică aceste transfigurări? Lenin isi trata camarazii apropiaţi cu o anumită caldura, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil că n-ar fi declansat niciodată epurarea interna din aparat sub forma «Marii Terori». Nu-mi pot imagina un Lenin asasinandu-i pe toti colaboratorii săi apropiati. Ceea ce nu inseamna că Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Nu omul era scop in sine, ci Revolutia.

Ceea ce-i atrăgea pe misticii revoluţionari spre partidele politicii redemptive era tocmai această promisiune a unei regenerări absolute a condiţiei umane. Răul se realizează prin acţiunile celor care cred că au fost împuterniciţi de Providenţă (ori de Istorie) să transforme umanitatea în funcţie de propriile lor obsesii. Diavolul despre care vorbesc în carte este specialist în inginerie istorică. A sosit la Moscova, spre a relua tema din “Maestrul şi Margareta”, exact în clipa de vârf a Marii Terori staliniste. Diavolul făgăduieşte salvarea hic et nunc, mizează pe axiome, abuzează de sofisme şi simulează o logică perfectă. Se pretinde şi uneori chiar este profet. Vă amintiţi de câte ori a