Există o moștenire politică trainică a lui Ion Iliescu. Un principiu enunțat acum 23 de ani, rămas valabil, ba chiar întărit și în ziua de azi. Mă refer la pledoaria fostului președinte pentru, citez, ”democrație originală” în România. Ceva s-a schimbat totuși: în 1990, Ion Iliescu enunța această doctrină ca un refuz de a respecta integral principiile de funcționare ale democrațiilor autentice. Expresia a fost folosită la scurtă vreme după ce același politician pledase pentru un ”comunism cu față umană”, provocând o opoziție, nu neapărat foarte populară, însă categorică și vehementă. Între timp, principiul ”originalității” democratice este dus mai departe, suspectez, nu neapărat din aversiune față de democrația clasică, cât din prostie și incompetență fudulă.
Exemplul cel mai bun e caracterul bicefal al executivului: construcția asta originală a fost introdusă cu bună știință în 1991, o adaptare împiedicată a unor modele din vest la realitatea politică dominată de șefii FSN, Ion Iliescu și Petre Roman. Problemele au apărut imediat. Acum 10 ani problema putea fi rezolvată, la revizuire. În loc de asta, s-a agravat în urma unei modificări susținute de dl Pîrvulescu, ca reprezentant al societății civile: decalarea mandatului prezidențial de cel parlamentar/guvernamental. Exact în aceeași perioadă, Franța, a cărei constituție era unul din modelele adaptate în 1991, făcea o revizuire în sens contrar: îngrijorată de efectele coabitării sincroniza cele două mandate. Am fi putut lua exemplu, dar trebuia – nu-i așa? – să ne păstrăm originalitatea. Au mai trecut 10 ani, problema e tot acolo, și mai gravă, s-a manifestat în mod înspăimântător anul trecut. Așteaptă să fie rezolvată de noua revizuire, după oricare din modelele existente în vest. Din păcate, pe noi se pare că ne așteaptă noi pusee de originalitate în materie de democrație. De exemplu, ideea preluată de
