Din motive greu de imaginat, viaţa de adult, pe care o visam în copilărie, trebuia să includă musai registre, dosare, coli de cerere şi caiete studenţeşti. De preferat unele cu spirală, ca să pot rupe foile mai estetic. Voilà! Un vis îndeplinit: biroul mi-e împînzit cu nenumărate specimene de hîrtii, în timp ce acasă, într-un sertar, hibernează cuminţi exemplarele cu care am avut relaţii ceva mai serioase.

Carnetul cel negru arată ca o biblie de buzunar, cu coperţi moi, dezlipite pe la colţuri. Are pagini lucioase, brăzdate de pătrăţele galben-pal, şi e prima achiziţie de papetărie care m-a făcut fericită. A devenit al meu pe la sfîrşitul facultăţii, cînd l-am dezvirginat naiv cu „Poor is the man whose pleasures depend on the permission of another“ – în toamna lui 2000, Madonna era un personaj central în cultura mea pop. Au urmat apoi, de-a valma, numere de telefon ale unor oameni pe care nu i-am sunat niciodată; adrese ale unor oameni cărora nu le-am scris niciodată; nume şi zile de naştere ale unor oameni de care abia îmi mai aduc aminte; liste de melodii alese cu grijă, din vremea în care adoram mix-tape-urile pentru că mi-era mai simplu să fac declaraţii la modul ăla; sfaturile lui F. Scott Fitzgerald pentru fiica sa (varianta incompletă, cum aveam să descopăr ani mai tîrziu); fragmente din cîntece pe care le-am uitat şi citate răzleţe din Wilde, Orwell ori Dino Buzzati. Grosul îl reprezintă însă tentative de poezii, unele moarte în faşă, altele ajunse un draft aproape decent, schiţe, idei, combinaţii de cuvinte pe care simţeam nevoia să le pun pe hîrtie pentru vreo scriitură viitoare. Penibile, inevitabil înduioşătoare. Pe lîngă ele, cîteva file de pseudojurnal, doldora de introspecţii, mici bucurii şi mari tristeţi, care acum mă amuză.

Carnetul cel alb e subţiratec şi îngust, are spirală metalică şi înveliş de plastic. „Je suis sous le charme“