Daniel Cristea-Enache: V-aţi caracterizat foarte exact scrisul critic, care are aceeaşi structură oximoronică, sintetic-contradictorie ca şi firea Scriitorincului, ca şi felul său de a gândi. Dar cum scrieţi, „tehnic” vorbind? Care vă sunt ticurile, tabieturile? Aveţi un recul în faţa paginii albe? Ce simţiţi la finalul unui text la care aţi muncit din greu? Care este, dintre miile de pagini scrise, cea pe care o ţineţi minte cel mai bine – şi de ce?
Dan C. Mihăilescu: Crescut mai mult printre bunici şi mătuşi bătrâne, vezi bine că aveam să devin iute conservator bursucos şi tabietliu la modul maniacal. De la cafeaua din zori până la ţigara din miez de noapte, toată ziua mi-era şi-mi este punctată de repere respectate cu sfinţenie, ca să nu mai spun de tipicăreala biroului (clame, boluri cu creioane de diferite mărimi, postkit-uri, markere, gume, pixurile „sacre”, flori, cutioare cu fişuliţe etc.), ora de moţăială de după-amiaza, fixaţii vestimentare (care-o exasperează pe Tania) şi tot soiul de dependenţe de ritualul lecturii&scrisului: pe masă, cărţile „deştepte”, de adnotat feroce, pe fotoliu memorii, corespondenţă, eseuri sprinţare, pe canapea gazetele, iar seara, în pat, romanele.
Am scris uşor, dintr-un jet, dintotdeauna, chiar dacă manuscrisele mele semănau, ca grafie harponată, cu pagina lui Eminescu, Rebreanu, Marin Preda. Fluxul era arhirapid, vorbele se structurau fără ezitare, numai că mania digresiunilor şi-a parantezelor în paranteză dădeau paginii un aspect labirintic, de horrorvacui, cu zeci de intercalări, trimiteri la semn, pe verso, cu bileţele lipite pe margine, acolade colorate ş.a.m.d. M-a hipnotizat din copilărie pagina albă, mare, tip A4. N-am suportat (în nimic) jumătăţile de măsură, chiar şi când, sub aceeaşi influenţă a lui Ioan Alexandru, scriam puchinos, de-abia distingeam literele când venea vorba de dactilografiere. În
