„…A împlinit douăzeci de ani.“ Un asemenea enunţ poate părea convenţional în cazul aniversării unei instituţii. La noi instituţiile apar şi dispar, intră în umbră, îşi schimbă numele, profilul, relaţia cu societatea, pînă la a deveni altceva decît erau la început, mai ales dacă se lasă cuprinse de birocraţia fluctuantă a vremurilor. Memorialul Sighet s-a născut în vremuri dificile, cînd o generaţie fără memorie ocupa scena, iar alta plină de amintiri însîngerate o părăsea, somată de biologie. O a treia generaţie, cea a copiilor „cu cheia la gît“, venea din urmă, cu amintirile ei înduioşătoare, despre cozile la telemea şi bomboane cubaneze şi de­spre temele făcute la lumina lămpii cu gaz. Cred că am conceput Memorialul de la Sighet – al victimelor comunismului, dar şi al rezistenţei faţă de comunism – ca pe un numitor comun: al recunoştinţei faţă de bătrînii care „n-au avut tinereţe“ şi al datoriei faţă de tinerii care nu mai ştiau ce fusese înaintea lor. Atunci, în 1993, nu bănuiam ce va fi în viitor, ne propuseserăm doar ca Memorialul să fie o carte de istorie autentică, ferită de clişee. Ceea ce rămăsese la acea oră în conştiinţa populară era o luptă difuză între manualul lui Roller şi Radio Londra, între istoria Partidului şi Europa Liberă. Arhivele erau închise, dar – din fericire – ne puteam baza pe memoria supravieţuitorilor din închisori şi din lagăre, pe memoria celor care suferiseră deportări. Programul de istorie orală şi simpozioanele primului deceniu au devenit primă urgenţă. Puteam apela apoi oricînd la ele. În 1997, cînd restauraserăm deja ruina fostei închisori, Memorialul devenea un „ansamblu de interes naţional“, iar Consiliul Europei îl plasa printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul francez al păcii. Apariţia, în toamna aceluiaşi an, a Cărţii negre a comunismului şi venirea în var