Cuvintele Scripturii sunt inepuizabile. Numai plecând de la un fragment de text (pericopă evanghelică) ce se citeşte la o Sfântă Liturghie, putem descrie viaţa noastră întreagă. Spre exemplu, urmează Duminica Mironosiţelor, a treia după Paşti, în care se lecturează un pasaj din Evanghelia de la Marcu (15,43-47 şi 16,1-8; vă rog să-l lecturaţi, spre a înţelege mai bine cele ce urmează). Din aceste versete aflăm ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus pe cruce. Pentru a ne tâlcui acest text, vom porni de la un adevăr mărturisit în Biserică, acela că, în momentul în care păcătuim, noi Îl răstignim pe Hristos. Nu în sensul că-L ţintuim efectiv pe cruce cu trupul său omenesc, ci în sensul în care ne facem părtaşi acelora care L-au răstignit acum aproximativ două mii de ani.

Numai că Golgota nu mai e dealul de lângă Ierusalim, ci e chiar în inima noastră. Şi în timp ce El este spânzurat pe lemn, noi ne comportăm precum trecătorii care-L certau atunci: "Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!" (Marcu 15, 30). Cu alte cuvinte, nu conştientizăm că problema e la noi, ci aşteptăm "semne şi minuni" de la Dumnezeu. El nu se poate da jos însă, pentru că e pironit pe cruce: neiubirea noastră pentru El şi iubirea nesfârşită a Sa pentru noi sunt piroanele care-L ţin acolo, ţintuit. Aşa e şi în viaţa noastră. De câte ori nu ne surprindem (dacă suntem oneşti) cum că avem pretenţia ca problemele să ni se rezolve aşa, magic, dintr-odată, fără nici un efort din partea noastră? Să ne ia El durerea, necazul, supărarea... adică să facă El efortul de a se da jos de pe cruce (altfel spus: eu vreau să scap de o patimă, de o boală sufletească, de o rană care mă apasă - de tot ceea ce este rău în viaţa mea, dar fără să fac nimic decât să comentez şi, eventual, chiar să hulesc; însă tot pe Dumnezeu Îl scot vinovat pentru situaţia în care am ajuns prin propriile mele alege