Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită. În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în… chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi. Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză. Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el. Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea. Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia. Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru. S-a întâmplat ca în toiul restructurării un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „parașuta”?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile ca să intre şi el (sau ea) la o instituţie de învățământ, unde urma să susţină şi examen la limba franceză. Dar, spre stupefacția membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, nici unul dintre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înțelegeau. Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul Învățământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo în aulul cela din creierul munţilor, de n-o