Orașul Luminilor este unul dintre centrele lumii, în care aerul seducător al poveștilor cu muschetari se îmbină cu parfumul dulce-amărui de la Moulin Rouge
Pe cheiurile Senei se simte vântul răcoritor, chiar dacă arde soarele. La Notre Dame e îmbulzeală, porumbeii ciugulesc tot şi sutele de turişti mai întâi se fotografiază, după care se uită la arhitectura ştiută din albume. Pe chei, buchinişti plictisiţi de turişti care nu prea cumpără cărţi, stampe şi discuri vechi. Pe lângă ei, cupluri cu câte o sticlă de vin, biciclişti, cerşetori, pe lângă care alunecă vaporaşele pline de turişti.
Iată chipul cel mai banal al Parisului, ar spune un parizian sau un călător ce are lumea la picioare. Chipul cel mai banal al oraşului miracolelor, artelor, desfrâului, rafinamentului culinar şi erotic. Trebuie doar să te pierzi pe străduţele lui, să asculţi „Sous le ciel de Paris” şi să descoperi farmecul ce se ascunde în banal... Dacă ajungi aici, trebuie să intri să aprinzi o lumânare la Notre Dame, să stai la o coada imensă ca să urci în celebrul Tour Eiffel, care a oripilat atâţia artişti când a apărut, în veacul al XIX-lea sau să mergi să o vezi pe Gioconda la Muzeul Luvru, fie şi pe deasupra aparatelor de fotografiat ale turiştilor asiatici...
„Frumuseţea e în stradă”
Vara pariezienii pleacă de acasă şi-şi lasă oraşul pradă invaziilor barbare. Pentru ei, ca şi pentru Jean-Paul Sartre, parizian notoriu, „infernul sunt ceilalţi“. Şi „ceilalţi“ au nevoie de timp să descopere plăcerile mundane ale metropolei: un mic dejun la o cafenea însorită, o plimbare în Montmartre, pe urmele moderniştilor săraci, dar geniali, zonă din care azi n-a mai rămas decât numele, un dejun copios, neapărat cu un pahar de vin şi o clătită, o carte răsfoită într-o librărie-mam
