Dacă o piesă de teatru te scoate din sală mai bun decât ai intrat, eliberat de energii negative şi încărcat de sensibilitate, atunci poţi fi sigur că ai trăit nici mai mult nici mai puţin decât arta.

Public pestriţ. Foarte pestriţ semn că lumea e încă indecisă dacă la teatru te duci îmbrăcat in haine de mare gală, in haine de duminică - aşa cum te duci la biserică la preot, ori pur şi simplu in haine banale, lălâi aşa cum te plimbi pe stradă. Au fost de toate în seara asta la teatru, la Cluj, într-un teatru plin-ochi, căci în sală se jucau cele "1001 de nopţi" în viziunea povestită a lui Mario Varga Llosa, cu însuşi autorul în sală.

Şi s-a jucat în haine de stradă, cu un panou proiectat ca în basmele arăbeşti, un mix ciudat între basm, Orient, străzile noastre cu haine scurgându-se de pe noi, ori cumpărate în mare pripă cu cel puţin cinci măsuri mai mici. S-a jucat cu sincope de intrare în rol pe alocuri, pentru ca mai apoi să curgă lin, să devină subtil, emoţionant în momente care trăiau cu respiraţia întretăiată. O piesă între 1001 de nopţi ale istoriei, împărţindu-se între eternul iubirii şi între prozaicul portret al “omului de Facebook”.

Povestea s-a terminat în loja în care stătea autorul alături de consoarta sa, o consoartă care nu se ştie din ce motiv a simţit să-şi rujeze constant buzele sub lumina reflectoarelor, langă un Mario Varga Llosa de un calm şi o căldură cuceritoare, de bunic pus pe spus poveşti cu suflet mare.

S-a terminat repede, prea repede judecând după senzaţia de non finito, de aşteptare cu care am rămas. La ieşire, pe un stand cărţile semnate de Mario Varga Llosa îşi aşteptau cuminţi cumpărătorii. Am pus mâna pe “1001 de nopţi”, dar n-am putut-o răsfoi. Pe retină îmi rămăseseră mâinile actorilor căutându-se tandru la final de piesă, spunând tăcut povestea neterminată, mereu neterminată a dragostei.