Sunt intrebata de unii cititori cum fac altii de au o scoala pe care se poate conta, pe cand in Romania, in ciuda reformelor cu nemiluita, nimic bun nu pare sa se intample.
Pentru multi, comparatia ar fi una din solutiile prin care invatamantul romanesc ar putea asigura calitatea reformelor : sa comparam ce e la noi cu ce e la ei si apoi sa facem si noi la fel. Punem capat experimentelor si-i ajungem din urma cât ai clipi.
Ceea ce uita in primul rand cei care dezvolta asemenea rationamente este sa precizeze cu claritate scopul comparatiei. Comparam pentru ca avem nevoie sa vedem unde ne aflam intr-un clasament ori altul ? Comparam pentru a legitima o reforma ori o ideologie de schimbare ?
Pana la un punct, orice comparatie e legitima si importanta. Fara a face insa minimul efort de a sti ce vrem de la o comparatie ori alta, riscam sa dezvoltam o relatie de dependenta fata de ideile care stau la baza datelor care se compara. In educatie, asemenea dependente conduc la reforme dezarticulate, rupte de realitatea pe care-si propun sa o schimbe.
De exemplu, comparatia rezultatelor obtinute la testele PISA ne ajuta sa stim unde ne aflam fata de altii, dar nu si cum sa facem pentru a imbunatati performantele. Trebuie sa inventam metodele prin care vrem sa reusim sa obtinem pozitii mai bune in aceste clasamente. E greu de imaginat ca sistemele de educatie din provincia Shanghai, Coreea de Sud sau Finlanda care obtin rezultatele cele mai bune la testele PISA functioneaza pe baza acelorasi principii si masuri.
Comparatia cu sistemele anglo-saxone de invatamant poate contribui la legitimarea unui anumit tip de reforma in educatie, bazat pe o interventie minimala a statului de care, intr-o oarecare masura, avem nevoie. Nu ne va putea invata insa si cum sa facem functionala o astfel de reforma intr-un sistem de educatie unde au crescut enorm inegalit
