Pentru mine, cetăţenia şi naţionalitatea reprezentau până nu demult, acelaşi lucru. Sau aproape. De exemplu, că ruşii sunt de vină pentru majoritatea necazurilor şi problemelor politice sau nu, care afectează într-un fel sau altul cotidianul statelor din estul Europei. Ultimii ani mi-au dezvăluit însă o altă realitate şi chiar o altă dărâmare a unor percepţii aparent de neclintit.

Ruşii nu sunt de vină chiar pentru tot, cred azi. Şi nici nu este corect să-i punem în aceeaşi oală pe toţi. Kremlin şi politicienii aflaţi la putere reprezintă o opinie (cel mai adesea responsabilă de "relele" pe care i le punem în spate), dar populaţia rusă nu are de multe ori, de cele mai multe ori, nimic de-a face cu realitatea geopolitică. Un exemplu concret l-am primit după ce am avut ocazia să editez şi să pun în formă pentru Presseurop.eu acest articol venit din Vilnius, "Suferinţa identitară a apatrizilor ruşi":

Dna Afanasenko este unul dintre cei 300 000 de non-cetăţeni. "Toate acestea fiindcă nu m-am născut într-o familie bună", explică ea. Părinţii săi ruşi au emigrat către Lituania, atunci sub ocupaţie sovietică, în 1947 şi 1952. Când a fost restaurată independenţa, doar cei care erau deja cetăţeni letoni înainte de 17 iunie 1940, data începutului ocupaţiei sovietice, au fost recunoscuţi drept cetăţeni. Iar legea respectivă se aplică automat şi urmaşilor lor. "Eu pot încă admite ca părinţii mei, care erau imigranţi în această ţară, să nu poată obţine cetăţenia, dar eu şi copiii mei ne-am născut în Letonia. Noi nu suntem responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat înainte de a ne naşte", spune dna Afanasenko.

Ruşii pot fi deci la rândul lor persecutaţi, îndepărtaţi din viaţa publică, chiar ignoraţi. Şi pot chiar suferi...asemeni nouă. Bine, rămâne evident valabilă, ca peste tot atunci când emitem valori de judecată, problema precepţiei: realitatea este întodeauna