Am ascultat într-o dimineaţă, la radio, o dezbatere despre şcoala românească. A câta?... mă veţi întreba. Ideea este că ascultătorii care au intrat în direct, fără excepţie, au susţinut că şcoala noastră trimite pe piaţa muncii oameni total nepregătiţi pentru viaţa practică, pentru o profesie anume, persoane care să fie specializate într-un domeniu anume.
Ba chiar s-a ajuns, în mod paradoxal, ca nivelul de pregătire al absolvenţilor să nu conteze în această ruletă în care intră... pentru că olimpicii sunt la fel debusolaţi în aceeaşi măsură ca şi cei mai puţin studioşi.
Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa... însă percepţia generală este asta.
Şi atunci mi-au revenit în minte poveştile amuzant - ironice ale unei prietene despre "aventurile" ei pe bancile şcolii: olimpică la latină, premiantă la greaca veche, pasionată de filosofie şi fascinată de învăţat lecţiile înainte şi predat la clasă cu acordul profesorilor (se întâmpla în liceu)... ajunge în clasa a XII-a şi nu ştie încotro s-o apuce. Joacă într-o piesă de teatru de liceeni şi se hotărăşte să devină actriţă. Nicio legătură cu latina şi greaca şi filosofia, veţi spune. Termină actoria şi lucrează în comunicare, pentru că din clasa I scrie poezii şi îi plac cuvintele.
Haos, nu-i aşa? Ce bine ar fi fost dacă în tot parcursul acesta dezlânat ar fi întâlnit pe cineva care s-o adune puţin... ar fi fost un om fericit că face ceea ce îi place.
Şi apoi mi-am mai amintit ceva: serialele americane cu liceeni. Acolo am auzit prima dată despre consilierul de orientare, acel cineva care nu figurează pe ştatul de plată şi zace în spatele unui birou, ci orientează copilul către acel domeniu care i se potriveşte.
Mă gândesc că ar putea fi o soluţie, cu atât mai mult cu cât oamenii aceştia există: au trecut prin stadii de pregătire, cursuri de profil, unii activează în centre specializate...
