Urmăream cu interes, zilele trecute, o emisiune care a avut în dezbatere poate cel mai controversat subiect al anului, repatrierea osemintelor lui Constantin Brâncuşi. Mă uitam să văd dacă nu mi-a scăpat ceva şi nu mi-a scăpat. Reporterii au pus pe tapet exact conotaţia şi amploarea care ar putea să o ia subiectul, dacă unii sau alţii ar crede, cu nesimţire în acest proiect, prea mare pentru săraca Românie. Hobiţa nu are drumuri, nu are turişti şi nici istorie pentru că istoria a fost aruncată în negura timpului când Brâncuşi a decis să plece la Paris, acolo unde francezii i-ar fi dat milioane de euro pe operele lucrate cu atâta măiestrie. Aici…nimic, doar nepăsare. Evenimente culturale care nu spun nimic despre ce ar putea să însemne aducerea osemintelor lui Brâncuşi acasă. Oameni buni, aţi fost la Hobiţa vreodată? Eu da şi desigur am rămas mută doar gândindu-mă cât de singur s-ar simţi Brâncuşi acasă, deşi mii de persoane susţin, fără poate să fi fost vreodată în Hobiţa, că îl vor pe Brâncuşi aici, în Gorj. Am fost şi la Paris, acolo unde sunt aşezate la loc de cinste osemintele maestrului şi am rămas la fel de mută de uimire, când am dat nas în nas cu mii de turişti, care cum spuneam şi în alte editoriale, ar fi dat orice să atingă măcar colbul depus pe piatra mormântului. Acolo Brâncuşi nu era singur, era cu oamenii lui, cu oamenii care i-au preţuit opera şi care nu l-au judecat atunci când a greşit, pentru că ştiau că au în faţa lor un Zeu. Brâncuşi i-a răsplătit şi acum statul francez deţine drepturi la care noi nici măcar nu mai putem să visăm, cerând doar iertare divinităţii că am fost prea neoameni cu unul care a fost om cu noi. De ce atâta disperare în a-l aduce pe Brâncuşi într-o casă muzeu, care nu a fost niciodată a lui, într-un cimitir în care crucile părinţilor abia se mai zăresc de buruieni şi uitare, în care numele lui Brâncuşi stă scris doar în