Monica Alexandru

Printre ştirile legate de ce mănâncă Gigi Becali în puşcărie şi cele privind dezastrul natural din Oklahoma (le-am menţionat strict în ordinea importanţei atribuite) am întâlnit şi un articol legat de problema aducerii în ţară a osemintelor brâncuşiene. Nebăgat semnificativ în seamă de statul român în timpul vieţii, Brâncuşi a beneficiat cam de acelaşi tratament şi după moarte. Aflăm că, în prima parte a perioadei comuniste, o ţesătoare iţită pe post de ministru al Culturii a apreciat chiar că „orice ţăran neinstruit putea face sculpturi ca ale lui Brâncuşi”, opera lui fiind un exemplu de decadenţă capitalistă. Ideea asta recentă, de recuperare a lui sub formă de moaşte, ori e o idioţenie tipic funcţionărească, ori se doreşte o mişcare pozitivă concepută politicianist pe partea de imagine. Sculptorul a fost îngropat conform dorinţei din testament, iar lucrările le-a lăsat moştenire statului francez, care a avut grijă să-şi respecte obligaţiile din contract, întreţinând în forma originală atelierul din Impasse Ronsin, vizitat de sute de mii de turişti anual. Ne întrebăm cam ce s-ar fi ales din el dacă şi-ar fi avut locaţia în România, probabil că nu ar fi trecut de epoca menţionată mai sus, când Coloana Infinitului a fost salvată doar de trăinicia lucrării, rezistând cu încăpăţânare ţărănească asalturilor date cu tractorul. Astăzi, statul român, Academia română şi Patriarhia susţin, inclusiv financiar, demersurile pentru repatrierea osemintelor, în timp ce casa natală din Hobiţa e spre prăbuşire. De unde intuim caracterul pompieristic al întreprinderii şi nu prezenţa sentimentului naţional sau cultural. Ne mai facem rost, eventual, de o procesiune cu moaşte, poate îi mai determinăm pe enoriaşii electori să-şi facă cruci largi nu doar în faţa preţurilor şi a Palatelor din care le reprezentăm interesele. „Există o diferenţă în limba română între in