Programul de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite are la bază tehnologii care nu au atins încă maturitatea şi care ating costuri colosale, după 30 de ani de la lansarea "Războiului Stelelor" de către Ronald Reagan, deşi acesta a fost revizuit între timp.
Numeroşi experţi consideră că sistemul "nu merge", în pofida faptului că în prezent acesta nu mai vizează să facă faţă unui atac masiv cu rachete nucleare sovietice, ci să îndiguiască un "atac limitat".
Cu alte cuvinte, provocarea este mai complicată decât doborârea cu o rachetă de tip Patriot a unei rachete cu rază scurtă de acţiune ca cea de tip Scud. Este vorba despre distrugerea unei rachete cu o rază de acţiune de peste 1.000 de kilometri, eventual o rachetă intercontinentală (ICMB), atunci când aceasta din urmă se află în spaţiu.
Cu interceptorii săi de tip SM-3, care echipează 26 de distrugătoare şi crucişătoare de tip AEGIS antirachetă, şi cei 30 de interceptori de tip GBI din hangarele în care sunt staţionaţi în Alaska şi California, Pentagonul dă asigurări că are "încredere în capacitatea sistemului de apărare antirachetă balistică de a proteja Statele Unite împotriva unui atac limitat din partea Coreei de Nord şi Iranului, în prezent şi în viitorul apropiat", a reafirmat la începutul lui mai, în Senat, şeful apărării antirachetă, generalul Richard Formica.
Însă, în opinia unor experţi, în afară de faptul că nici Phenianul şi nici Teheranul nu dispun de ICMB pentru a pretinde că pot atinge teritoriul american, este vorba despre o iluzie. "Niciuna dintre problemele fundamentale legate de apărarea antirachetă balistică nu a fost soluţionată", scriu George Lewis şi Theodore Postol, profesori la Universitatea Cornell şi MIT, într-un studiu de referinţă.
Agenţia specializată din cadrul Pentagonului, Missile Defense Agency (MDA), oferă asigurări că a reuşit 2
