În primăvara lui 2011, Jack Andraka, care avea 15 ani, a trecut printr-o întâmplare nefericită. Un prieten apropiat al familiei, o persoană care a fost ca un unchi pentru Andraka, a murit de cancer pancreatic.
Băiatul s-a documentat cu privire la această boală şi a descoperit că aproximativ 85% din cazurile de cancer pancreatic sunt diagnosticate prea târziu, atunci când pacienţii mai au o şansă de supravieţuire de doar 2%, relatează „The Scientist“.
Astfel, Andraka a aflat că cele mai bune instrumente pentru detectarea timpurie a cancerului sunt foarte scumpe şi, din nefericire, teribil de inexacte.
„Trebuie să existe o variantă mai bună decât acest test de doi bani“, spune Andraka care, în prezent, este elev la Liceul North County din Glen Burnie, Maryland.
Un adolescent tipic ar fi putut abandona subiectul, dar Andraka s-a afundat în literatura de specialitate. El a aflat despre existenţa unui biomarker, numit mezotelină, o proteină din sânge care există din abundenţă chiar şi în primele etape la pacienţii cu mai multe tipuri de cancer, inclusiv cancer pancreatic. De asemenea, Andraka a început să se gândească la cilindri de carbon, nanotuburi mici care măsoară 1/50.000 din diametrul unui fir de păr uman. Aceste nanotuburi prezintă proprietăţi mecanice şi electrice uimitoare, pe care băiatul le descrie ca fiind „super-eroii ştiinţei materialelor“.
În timp ce învăţa la biologie despre anticorpi, lui Andraka i-a venit brusc o idee
„M-am gândit că dacă adaug anticorpi specifici de mezotelină într-o reţea de nanotuburi de carbon, aş avea o reţea ce reacţionează numai la mezotelină şi care şi-ar schimba proprietăţile electrice pe baza situaţiei prezente“. Când proteinele de mezotelină se ataşează de anticorpi, decalajele dintre nanotuburi se extind, slăbind conductivitatea. Acest proces produce un semnal detectabil cu ajuto
