Romania sufera de un grav si vechi betesug: ea nu a izbutit niciodata sa recunoasca printre fiii sai pe cei sortiti faimei si nu s-a hotarat sa-i iubeasca decat cand a fost prea tarziu.
Si nu comunismul e de vina, cum ni se spune mereu, ci nepasarea cronica, blocajul zamislit de adanci complexe, incapacitatea de a descifra miscarile viitorului - toate aflate in chiar genele noastre, fara legatura cu regimurile politice. Daca ar fi sa intocmim lista romanilor - de la artisti la oameni de stiinta, de la literati la inventatori - care, inainte de instalarea comunismului, au trebuit sa se exileze pentru a se putea implini si pe care ii revendicam acum galagios, ne-ar speria lungimea ei. Si, in loc sa ne simtim stanjeniti de aceasta insiruire, ne mandrim cu faptul ca atat de multi au facut in strainatate ceea ce n-au putut face in tara.
"L-am dat Frantei pe Brancusi", suna lauda natanga a momentului, cu subintelesul ei de generozitate mioritica. De ce oare nu putem, intr-un suprem efort de luciditate, sa ne marturisim noua insine ca l-am impins mai degraba pe Brancusi la exil? Ca el nu ne-a interesat in 1903, cand a parasit Romania, dupa cum nu ne-ar fi interesat nici mai tarziu daca n-ar fi devenit celebru in Occident.
Lasand la o parte perioada comunista - si totodata penibila "condamnare" a sculptorului de catre Comitetul Central, caruia Academia, prin glasurile vehemente ale lui George Calinescu si Mihail Sadoveanu, i-a tinut isonul -, ne putem intreba ce a facut pentru Brancusi Romania revenita la "normalitate", Romania de dupa 1990. Raspunsul e simplu: nimic! Nici un muzeu, nici o casa memoriala, nici o manifestare artistica, nici macar un colocviu anual care sa-i poarte numele. Cine cauta "Constantin Brancusi" pe Internet descopera ca prima pagina Wikipedia care ii este consacrata e in franceza. Cea in romana nu e usor de gasit -
