Viaţa literară e, ca oricare alta, diversă, orgolioasă, discretă, complexă şi complexa(n)tă. Există scriitori care se afirmă „în forţă, cu neruşinare” - cum zicea, chiar la începuturile sale, Ioanid Romanescu - şi alţii ce-şi înalţă în taină şi-n deplină singurătate „biserica de cuvinte” – spre a cita titlul unei recente, remarcabile (dar târzii) debutante.
Între aceste extreme se consumă tragi-comédia vieţii literare, un joc piramidal, construit cu abilitate, perseverenţă şi, deseori, cu o consistentă parte a leului, care se întâmplă însă a se prăbuşi brusc, ori a se eroda sub intemperiile timpului. Până la un punct, lumea literară este conglomeratul unor grupuri, promoţii, generaţii, solidare şi aproape impenetrabile. Liviu Ioan Stoiciu deplângea recent, într-un articol (poate ironic?), faptul că generaţia ’80 – din care şi el face parte – şi-a pierdut criticii, nu mai are, adică, susţinerea consistentă de care beneficia în vremea când la catedra criticii literare (de întâmpinare şi de susţinere) „oficiau” un Laurenţiu Ulici, Marin Mincu, Radu G. Ţeposu, însuşi Nicolae Manolescu. Am adăuga câteva nume de la Iaşi: Al. Călinescu, Al. Dobrescu, Daniel Dimitriu, regretatul George Pruteanu. LIS e vădit iritat de ofensiva generaţiei ’90, sau a douămiiştilor, care au ocupat scena literară, în (aproape) completa nebăgare în samă, de nu – sfidare, a predecesorilor. El dă exemplul unui optzecist, Radu Săplăcan, timpuriu dus acolo unde nu-i întristare, nici suspin, căruia colegii de generaţie îi păstrează o vie memorie (inclusiv printr-un festival literar ce-i poartă numele), dar pe care un poet de ultimă oră pur şi simplu îl pulverizează... post-mortem. Cât despre acuta criză de critici de susţinere, a optzeciştilor, aş zice că, dimpotrivă, e oleacă de inflaţie, ei deţinând principalele pârghii ale puterii culturale. Având, ca şi nouăzeciştii, pâinea şi cuţitul, de
