Deliciile şi supliciile pactului conjugal

„Există o femeie. Mă iubeşte, mă iubeşte la nebunie. Tot timpul

se mărită cu altcineva. După nuntă hohoteşte îndelung

pe umerii mei, cum că-i o mare târfă. O aprob cu seninătate.”

(Péter Esterházy. O femeie)

Despre zădărnicia pactului conjugal într-o lume haotică – aşa-zisul „butoi cu pulbere” al Balcanilor –, în care alianţele strategice s-au dovedit adesea catastrofale, stă mărturie şi Podul pe Drina al lui Ivo Andrić. Când Avd-aga Omanagici, unul dintre negustorii cei mai respectaţi din regiunea Vişegradului, se gândeşte să-şi mărite unica fată cu feciorul lui Mustai-bei Hamzici, incompatibilitatea e întâi de toate una topografică: socrul mic locuieşte la Veli Lug, pe coama dealului, iar socrul mare – în vale, la Nezuke, de cealaltă parte a râului. Aflând că junele Nail-bei intenţionează totuşi să-i peţească mâna, preafrumoasa Fatima îl previne cu dispreţ că o astfel de cununie, hotărâtă pe deasupra capului ei, va avea loc în ziua „când Veli Lug s-o coborî la Nezuke”. Altfel spus, la paştele cailor sau la nunta vacilor…

Văzând totuşi în Mustai-bei un preţios aliat pentru tranzacţiile din bazarul oraşului, Avd-aga Osmanagici persistă în eroare, pe motiv că o fiică iubitoare nu-şi va permite, la momentul cuvenit, să sfideze cu adevărat voinţa paternă. Fatima, ce-i drept, dă semne că s-ar fi resemnat, de vreme ce-şi cheamă prietenele s-o ajute să-şi ţeasă trusoul. Unui observator atent nu-i scapă însă faptul că metoda adoptată e cea a Penelopei: „Fetele cântau. Cânta şi ea. Găsea putere până şi pentru asta. Şi se asculta singură cum cântă, urmându-şi în acelaşi timp firul gândurilor. Căci, cu fiecare împunsătură de ac, Fatima ştia (şi şi-o spunea singură), că nici ea, nici cusătura n-au să ajungă vreodată la Nezuke”.

În realitate, Fatima ştie că datorează respect fam