Un ziarist în căutarea unui subiect „adevărat“. O profesoară de fizică excedată, obsedată de olimpiade internaționale. O mamă avocată, cu un ridicat confort material și pătrunsă de sentimentul propriului liberalism matern. Un tată cu afaceri în domeniul echipamentelor de securitate, pragmatic pînă la cinism, bun manipulator al ideii de familie. Și un adolescent – personajul mereu absent –, olimpic supradotat și rebel prin forța vîrstei, care alege într-o zi să se sinucidă.Există atîta viață, atîta provocare pentru simțirea și gîndirea celui care privește, în teatrul imperfect, într-un joc artistic ale cărui articulații funcționează doar parțial, în această căutare a formei care să cuprindă ideal substanța preocupărilor unor artiști, încît ele – viața, provocarea – devin cu mult mai importante decît frumusețea împlinită a obiectului-spectacol estetic perfect. „Aggressive mediocrity este un joc poliţist în trei runde şi un debate. Se caută un vinovat. Se oferă dovezi, pledoarii, acuzaţii, mărturii incendiare. Publicul, asemeni unui juriu din serialele americane cu avocaţi, decide. Apoi dezbatem.“ Astfel sună prezentarea acestui performance al Catincăi Drăgănescu, găzduit, la avanpremieră de (spre fericirea generală) recent redeschisul Teatru LUNI de la Green Hours de pe Calea Victoriei. La intrare, spectatorii primesc un set de cartonașe colorate, fiecare trimițînd la culoarea scaunului și a unei piese vestimentare a unui personaj. Așezate unul lîngă celălalt și fără a interacționa altfel decît verbal, cele patru personaje construiesc „situația“. Economia informațiilor e foarte bine gestionată – condiția fiecărui personaj, valorile la care aderă, relațiile dintre ele și cele cu tînărul/elevul/ fiul transpar limpede și neexcesiv. Motivațiile tuturor au sens, sînt tipologii ușor de recunoscut (iar actorii sînt extrem de buni în conturarea acestor identități; ziari