Traseele ni se intersectaseră întîmplător, pe un culoar al României literare. Eram, cred, cu Dimov (sau Mazilescu?): „Domnul Paul Goma; domnul Şerban Foarţă“. Nu prea ştiam nimic despre Paul Goma, în acel fals-promiţător 1967. Ştiam doar că făcuse puşcărie; şi, fără să cred că e obligatoriu ca, după ani de recluziune, să fii morocănos sau acru (căci cunoscusem, între timp, „despuşcăriaţi“, vorba cuiva, plini de umor – iar nu de, numai, umori sumbre), am fost surprins că domnul cu barbă (înainte de vreme, colilie) en collier este atît de mucalit, debitînd bancuri, „osebite anegdote“ şi ingenioase calambururi. Bătrînărul (!) Paul Goma, în mare vervă,-n du­pă-masa aia, mi-a strîns mîna, agreîndu-mă, nici eu nu ştiu de ce, în chip spontan, fiind afabil şi mereu atent cu mine. L-am revăzut după un an, în ’68, în timpul Primă­verii de la Praga. Citea, în Sala cu Oglinzi, la MRP, în cvasiliberul cenaclu arhiplin (unde,-n aceeaşi zi, se da-n spectacol şi histrionul, amuzant altminteri, Vintilă Ivănceanu), fragmente din Ostinato. Tonul cu care o facea era atît de savuros, încît era chemat mereu la rampă, în hohotele noastre de rîs defulatoriu. Viaţa, apoi, ne-a despărţit, după ce, o clipă, ne adusese faţă-n faţă. Eu subzistam departe,-n Timişoara, – la Bucureşti venind din an în paşti… A urmat ceea ce ştim cu toţii: discursul, din balcon, istoric (de nu cumva numai isteric?!); Tezele din iulie ’71; scandalul cu Ostinato, publicat la Surkamp, în Germania, fără avizul cenzorilor noştri; radicalizarea fără-ntors a autorului tot mai „ciumat“; misiva către Ceauşescu, incendiară ş.a.m.d. În tot acest răstimp, Securitatea, dar şi colegi de breaslă ai lui Goma, oportunişti sau resentimentari, din complex de culpabilitate, sunau din surle şi băteau în tobe sau numai şopoteau conspirativ cum că „Goma nu are talent“! Ca şi cum de asta era vorba; nu de curajul, demnitatea, ţinuta u