Foarte mobil în inspiraţie se dovedeşte Peter Shrager, capabil să varieze programul poetic de la un volum la altul. Dimineaţa sărută piciorul Atenei (Editura Brumar), aşa pretenţios cum pare titlul, acoperă un volum de substanţă pindarică. Poeme în general masive, descriptive şi cu ton de odă. Doar cine l-a ascultat pe autor citindu-şi versurile poate sesiza că poezia acestuia nu este monocordă. Pentru că la recitare înflăcărată ea transmite energie dezlanţuită. Apolonică la lectură, dionisiacă la audiţie. Un pas strategic ar fi ca poetul să-şi însoţească viitoarele cărţi de poezie de un CD audio.

O pasăre de micene vibrează între eleatism şi heraclitism, adică un ciudat dinamism îngheţat: „aerul zboară sub mine”, „sunt aer curbat de culoare”, „din mişcare nu mai rămâne nimic!/trupul meu este suspendat într-o privire”. Sofismele vechilor greci erau meştere la întârzierea vitezei – vezi Achile şi broasca ţestoasă.

Spectaculos la recitare răsună şi debutul apocaliptic al masivului poem Ziua în care cerul a căzut: „ziua în care cerul a căzut./S-a-nnegrit bolta albastră,/ca şi cum zeus s-ar fi mâniat iarăşi pe muritori şi mânia lui/a luat din ceruri întunecarea, pe care-a gonit-o până s-a prăbuşit, apoi şi-a aruncat/peste noi întreit sufletul”. Cum spuneam, autorul încearcă să redea discursivitatea marmoreeană a lui Pindar. De cele mai multe ori reuşeşte, deşi descriptivismul îl acaparează nu de puţine ori integral. Iată un fragment din urcarea cetăţii, în care viziunea peisagistică este constant spiritualizată: „colinele şi dealurile se-aruncă în marea egee./durabilul tânjeşte după efemer./stânca poate deveni oricând mare./soarele nu poate străpunge./soarele nu aduce ofrandă albastrul marin/aerul poartă dorinţa în gând până pe ţărmul mării./lumina umple întunericul şi-l omoară”.

Statuarul propus de Peter Shrager este mereu în mişcare, ceea ce con