Daniel Cristea-Enache: Spuneţi că luptaţi din greu pentru a vă opri „şuvoiul evocativ”. V-aş propune, însă, o focalizare pe aceste activităţi „domestice” ale scriitorincului: spălatul vaselor şi (mai ales) călcatul rufelor. Prima este destul de răspândită, la soţi. Dar cum interpretaţi psihanalitic a doua activitate? Interesant, scriind „când navighez cu fierul pe cearceafurile uriaşe mă simt ca Napoleon sau Kutuzov pe nesfărşirea câmpurilor de zăpadă”, aţi făcut o mică greşeală de culegere („nesfărşirea” în loc de „nesfârşirea”), ceea ce îmi semnalează că v-a plăcut foarte mult secvenţa şi n-aţi mai fost atent sută la sută la transcriere.
Când aţi călcat prima oară rufe şi cum v-a venit dispoziţia pentru aşa ceva? Ce înseamnă, într-o autoanaliză rece, fierul încins aplicat pe un material care trebuie călcat?
Dan C. Mihăilescu: Ca să respectăm adevărata ierarhie a faptelor, înainte de-a psihanaliza magia fierului de călcat ar trebui să mă întreb (şi aici) de unde antipatia mea faţă de film şi mare, paralel cu pasiunea pentru munte şi teatru. Am dărăcit cândva, aproape un ceas, la televizor chestiunea, în emisiunea lui Alex Leo Şerban – şi nu am depăşit nici cu un centimetru linia de plecare.
Ce să fie? De unde să provină jalea care mă apucă iremediabil pe plajă şi plictiseala de moarte, seara, pe faleză, în vreme ce ard de nerăbdare să-mi aburc rucsacul în spinare şi aş urca din zori în noapte până dincolo de Dumnezeu? Şi, tot aşa: cum s-ar putea lega asta de frenezia cu care absorb fiecare părticică din trupul actorilor pe scenă, mi se odihnesc privirile pe bobiţele de sudoare de pe chipurile lor, pentru ca ecranul să mă lase total rece? Pe cât mă îmbată mişcarea vie, care se compune sub privirile mele, pe cât mă atrag scena, mirajul luminilor etc., pe atât de agasant şi rece mi se pare ecranul, ca un cavou strălucitor, dar ameninţător,