Văd numele meu folosit cu oarecare timiditate într-un articol semnat de Peter Demeny, scriitor român de etnie maghiară. Ce onoare! Până acum, noi doi ne-am contrazis pe la subsolurile articolelor domniei sale, în legătură cu unele afirmaţii pe care le-a făcut la adresa majoritarilor din această ţară, care este ţara mea, dar şi a lui, nu-i aşa?
De la subsol, observ că am fost promovat la un etaj superior, ceea ce chiar mă flatează. Dar, mă şi obligă să citesc mai cu atenţie scrisul domnului Peter. Şi ce constat? Dânsul se exprimă anevoie în limba română. Cam cum m-aş exprima eu în limba literară maghiară. Numai că eu mă feresc să fiu ridicol şi tac.
Referindu-se la afirmaţiile mele anterioare, P.D. spune: ”I-aş răspunde astfel: orice paralelă e fortuită cât de cât...”.
În cazul în care cuvântul ”fortuit” este folosit cu sensul lui de ”întâmplător”, nu poţi să spui în limba română că ceva este ”fortuit cât de cât”. Automat te duci cu gândul la dialogul purtat, la un moment dat, între un medic şi o femeie cu probleme de sănătate: ”Sunteţi însărcinată, doamnă?” ”Aşa şi aşa, domnule doctor”.
Dar, dacă lui ”fortuit” i s-a atribuit din greşeală sensul de ”forţat”, cum se întâmplă de multe ori, exprimarea lui P.D. se află într-o mare eroare.
Scriitorul se mai întreabă: ”De ce oare ar fi fost un lucru atât de inimaginabil ca localităţile să rămână cu numele de odinioară (cele ungureşti, înţeleg – s.a.)? Graba şi superficialitatea cu care au fost re-numiţi...”. Oare nu trebuia aici ”renumite”, domnule P.D.? Apoi, ”inimaginabilul” dumneavoastră poate fi ”atât de”, sau ”foarte”?
Referindu-se tot la aprecierile mele de odinioară, scriitorul mai spune: ”Mulţumindu-i observaţiile...”, fără să ştie că, la mijloc, mai trebuia un ”pentru”.
Tot în limba română, partenerul meu de dialog scrie negru pe alb: ”...neuitând nici de Vestul pe care îl