De-a lungul secolelor, mulţi călători străini s-au perindat prin cetatea Timişoarei şi au lăsat descrieri dintre cele mai interesante despre aspectul oraşului şi viaţa de zi cu zi. Nicolaus Olahus, cărturar umanist român din secolul al XVI-lea care a ocupat demnităţi importante în regatul maghiar, vorbea despre „puternica cetate Timişoara” care „ţine piept turcilor, ca o dată trecută Dunărea la Semendria să nu poată trece Timişul şi să năvălească în Ungaria”. În acelaşi secol, filosoful şi teologul Ştefan Szántó, originar din Ungaria, relata în corespondenţa sa că „Timişoara este un oraş cu o foarte puternică cetate, cam în mijlocul Ungariei, supusă turcilor, plină de negustori raguzani şi turci… care circulă liber prin toate târgurile şi prin toate bâlciurile”.

După cucerirea turcească, cronicarii otomani preaslăveau frumuseţea şi bogăţia Timişoarei, mai mult chiar decât creştinii. Vestitul călător turc din secolul al XVII-lea, Evlyia Celebi, de la care s-a păstrat o descriere amănunţită a Timişoarei din epoca otomană, nutrea o afecţiune specială pentru acest oraş, pe care l-a vizitat de mai multe ori între anii 1660-1664 şi despre care ştia o mulţime de poveşti chiar de la tatăl său, care luptase aici. El scrie că „cetatea e astfel aşezată în mlaştinile râului Timiş încât seamănă cu o broască ţestoasă culcată în apă; cele paru turnuri stau ca cele patru picioare ale broaştei, cetatea interioară i-ar fi capul, iar corpul îl formează cetatea în totalitatea ei… Nimeni nu se poate apropia de cetate din cauza întinderilor nesfârşite de apă şi mlaştini, căci metereze nu se pot construi din cauza terenului mlăştinos… ocuparea cetăţii e cu neputinţă; în afară de asediere, alt mijloc nu există, căci cetatea e bine întărită… Nu e nici din cărămidă şi nici din piatră, ci e o fortificaţie făcută în întregime din lemn gros de stejar şi de ulm. Împrejmuirea este făcută