Majoritatea românilor au descoperit plagiatul doar cand era gata ambalat pentru lupta politica. Discutiile despre plagiat au capatat o oarecare intensitate numai dupa ce a aparut un ilustru plagiator. Cu un simplu ministru ca Mircea Beuran in rol principal, plagiatul s-a stins repede din discursul public. Am avut nevoie de un prim-ministru plagiator ca sa ne trezim si sa facem putina valva. Si nu e nicio problema daca adormim iarasi, caci ne va suna fara indoiala ceasul desteptator prin 2020, dupa ce altii ne vor arata din nou cu degetul pentru ca ne-am ales un presedinte plagiator.
Plagiatul a existat insa si inainte de Victor Ponta. Chiar cu mult inainte, dupa cum arata in cartile lor autori ca Alexandru Dobrescu (2007)* sau Pavel Balmuş si Dan C. Mihailescu (2004)**. Potrivit lui Alexandru Dobrescu plagiatul nu are evolutie, ci se schimba doar plagiatorii si, as adauga eu, pe masura ce cuvantul scris devine tot mai accesibil, creste densitatea acestora pe unitatea stiintifica si de cultura a unui popor.
In tarile române, incepe sa se vorbeasca despre plagiat prin 1840 cand Ioan Penescu, traducator, publicist si editor cerea, in prefata unei traduceri din limba franceza (Hoţie din ideile unuia din visurile lui de J.Lebrun, apărută la Brăila în 1840) ca autorii sa nu-si insuseasca ideile altora fara a le mentiona sursele:
„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ (Ioan Penescu – Catra autori) ***
Un plagiat celebru de la sfarsitul secolului al XIX-lea este cel al lui Constantin N. Hamangiu, jurist român, membru de onoare (din 1930) al Academiei Române. In 1893, acesta a plagiat in teza de licenta ce avea ca subiect tocmai proprietatea literara si artistica:
