Un teatru cu valoare estetică, Teatrul din Caracal, pus în slujba artei cu 112 ani în urmă, atrage artistul, care pare să se încarce cu energie pozitivă de îndată ce păşeşte pe scândura acestei scene. I-am văzut pe mulţi actori surprinşi; le-am simţit fiorul când privirea le era atinsă de licărirea istoriei păstrată într-un asemenea templu. Iar pe scenă jucau altfel: într-un fel, cu sufletul la vedere.

Poate e o atitudine patetică, căci nu încetez să mă minunez de frumuseţea interioară şi exterioară a clădirii, ori de câte ori o văd, însă nu te întâlneşti foarte des cu o asemenea emoţie. Nu încetez să-mi exprim bucuria că există un astfel de edificiu care îţi dă o stare de bine atunci când îi treci pragul, când intri în sală şi te aşezi într-un fotoliu, ateptând să se ridice cortina. Un spaţiu în care istoria artei teatrale musteşte de lumină te fascinează şi nu-ţi rămâne decât să te exteriorizezi.

Bineînţeles, există în ţară şi alte teatre frumoase, valoroase din punct de vedere arhitectonic şi care adăpostec diverse evenimente de artele spectacolului, impresionând atât artiştii, cât şi publicul. Trebuie scoasă în faţa valoarea lor; să nu le lăsăm inundate de false sclipiri. Un teatru are menirea să fie viu, autentic.

Am văzut şi în acest an cât de viu poate fi Teatrul din Caracal, denumit “Ştefan Iordache”, prin desfăşurarea Festivalului de Teatru, ajuns la a treia ediţie şi încheiat recent. Am văzut reacţia publicului; am simţit cum se contopesc dorinţele artiştilor de a fi înţeleşi cu pofta spectatorilor însetaţi de teatru. Am văzut mulţi oameni, mai tineri şi mai în vârstă, veniţi seara la spectacol, care nu mai găsiseră bilete, în speranţa că poate, poate vor intra cumva să stea şi în picioare. Am văzut şi mulţi copii, dimineaţa în week-end, foarte atenţi la tot ce se întâmpla pe scenă. Am văzut politicieni la teatru şi îndrăzne