Sâmbătă dimineaţă m-am trezit ascultând ştirea, transmisă de un post de radio de provincie, potrivit căreia România deţine, proporţional, cea mai mare suprafaţă de teren agricol dintre toate ţările europene. Sursa: EVZ
Dacă media continentală este de patruzeci şi cinci la sută, România are la dispoziţie nu mai puţin de cincizeci şi opt la sută teren agricol. Mi-am amintit imediat de felul cum arată pământul arabil din zona unde locuiesc. Un drum cu trenul de la Timişoara la Arad, de pildă, sau de la Timişoara la Deva, îmi sugerează întotdeauna — deh, metehne de intelectual frustrat! — că şesurile noastre bănăţeano-panonice ar constitui locul ideal de filmare a unei adaptări după Deşertul tătarilor, de Dino Buzzati. Sau că aici şi-a găsit inspiraţia T. S. Eliot pentru faimosul său Tărâm pustiit. Nu în 1922, când a publicat poemul, ci în zilele noastre. Ne lăudăm cu originile noastre ţărăneşti, cu multimilenara poveste de dragoste cu glia sfântă a patriei. Dar dacă există ceva mai dispreţuit în România acestor ani e tocmai pământul. De la construcţiile hidoase care s-au înălţat precum ciupercile, la crima abandonării a sute de mii (sau poate milioane) de hectare în voia sorţii, comportamentul nostru e acelaşi: cu cât mai rău, cu atât mai bine! Dacă s-ar face un concurs pentru o stemă a ţării, pârloaga ar figura la loc de cinste, aşa cum, pe vremea comuniştilor, străluceau secera şi ciocanul.
Avem, deci, aproape şaizeci la sută de sol mănos, dar importăm şaptezeci la sută din necesarul de produse agricole. Ce concluzie - aritmetică, nu filozofică - tragem de aici? Una singură: că tembelismul naţional a atins cote sinucigaşe. Că iresponsabilitatea, combinată cu incurabila, trufaşa lene au făcut explozie şi ne-au paralizat. Şi în agricultură, ca şi în celelalte domenii, primii care s-au repezit să înşface osul cel gras au fost escrocii. Privirile hulpave n-au fo
