Cartea îi este cel mai bun prieten profesorului de limba română Ştefan Bălănescu, căci ea „nu te jigneşte, nici nu te urăşte, nici nu te vorbeşte de rău, în orice condiţie şi în orice loc te învaţă“. Aşa că ele îl înconjoară zi de zi. Cartea de pe noptieră nu lipseşte, cele din bibliotecile casei îi sunt şi ele alături, ca şi cele de pe raftul din demisol, puse la uscat, căci trecerea timpului a lăsat urme pe paginile firave şi astăzi au nevoie de recondiţionare.
De când a descoperit mirajul literelor adunate în cuvinte, fraze şi pagini cuprinse în volum, nu s-a mai despărţit de ele. Le iubeşte şi le respectă cu sfinţenie.
„Eu de fiecare dată când citesc o carte sunt alt om. Un om cu o experienţă la care adaug alta cu fiecare volum lecturat. Acumularea cantitativă duce la saltul calitativ. Citind o carte, ai satisfacţia obiectului în sine, dai pagina, vezi grafia, editura, vechimea.
Aş vrea să-l văd şi eu pe cel care stă în faţa calculatorului şi citeşte «Război şi pace». Şi-l înghit! Se încearcă înlocuirea cărţii. Cartea ca obiect nu mai are trecere în faţa acestor maşinării. De când au început maşinăriile astea (calculatoarele - n.r.), s-a pierdut istoria. Dacă scrii pe calculator, dacă faci o monografie sau biografie despre un scriitor, de unde iei o copie a scrisului cu mâna dacă el tot timpul a scris pe calculator? Unde se vede laboratorul creaţiei lui? Eminescu a lucrat zece ani la «Luceafărul». De fiecare dată a revenit, a corectat, a tăiat, a adăugat. Şi acest lucru se vede. Pe calculator se vede? Nu!“.
Volume inedite
În epoca tehnologiilor avansate, profesorul Bălănescu iubeşte cartea. A vrut-o mereu aproape de sufletul său, astfel că astăzi mii de volume îl înconjoară, într-o adevărată colecţie de vechi şi nou, de frumos şi inedit.
„Prima carte cumpărată de mine este un dicţionar româno-rus din 1951. Eram în şc
