În mod aproape firesc, dezbaterea subiectului deja celebru privitor la regionalizare, recent desfăşurată la Iaşi, n-a lămurit de fapt nimic, fiecare dintre argumentele pro- putând fi demantelate, aproape în contul aceloraşi temeiuri. Drept pentru care cei care ne mai pricepem cât de cât la administraţie publică locală sau centrală, care am citit legile aferente şi am studiat comparativ şi alte modele instituţionale, avem toată liniştea că această regionalizare nu se va mai petrece până la urmă sau, dacă va fi totuşi impusă, asta o va face numai voinţa politică a majorităţii, a USL, care însă ştie că acum încă mai poate trece aproape orice subiect prin Referendum.
Marele argument invocat a fost deconcentrarea şi lărgirea descentralizării prin augmentarea competenţelor locale în detrimentul celor centrale; de ce aceste procese ar fi mai potrivite la nivel regional şi nu judeţean, nu a putut nimeni argumenta. Altfel decât cu şabloane de lemn sau ebonită, de compatibilizări fictive cu entităţi administrative din Europa, care ar fi făcut această recomandare, ignorând principiul UE referitor la unitate în diversitate şi noţiunile de multiculturalism. De fapt, UE are probleme mult mai strigente şi mai grave decât recomandări nerostite despre o regândire administrativă în România. De altfel, ministrul de resort care a scăpat mai voalat o precizare cum că şi partenerii noştri europeni au început să înţeleagă şi să accepte ce anume ne-a venit aşa cu regionalizarea asta, ceea ce înseamnă că pur şi simplu nu interesează pe nimeni subiectul!
Şi atunci? De ce ar fi nevoie de atâta zbucium public şi pasiuni politice? De fapt, ca de obicei, răspunsul e cât se poate de simplu, derivat din practica politică românească. Pe de o parte, în vremuri destul de crizate şi ambuscate şi în care actuala Putere realizează nu poate face nimic altceva decât tot politica austerităţil