Eram tânără. Puteam. Căci eram tânără şi puteam, am dat curs unui anunţ pus la avizierul Guvernului că se caută... ăăăăă... stai oleacă să mă gândesc, c-a fost “pe când nu se zărea/ azi îl vedem şi...” UE. A, da! Se anunţau posturi libere pentru “experţi”. Da, normal că te buşeşte şi râsu’, şi pe mine m-a, dar puţin mai târziu, pe atunci eram pătrunsă de importanţa mea de în nimic. M-am dus îmbrăcată office, cu cea mai bună geantă a mea şi cu cei mai buni pantofi. Aveam îndosariată o lucrare pe nu-mai-ştiu-ce temă, de importanţă colosală pentru umanitate, e foarte adevărat, făcută pe genunchi. Ajunsă în interiorul clădirii Guvernului, m-am gândit imediat la Ceauşescu şi m-am întrebat cum de putea, aşa prichindel cum era, să deschidă uşile alea exxxx-trem de grele, capitonate.

Mi-l şi imaginam atârnat de clanţe, cu uşile care se dădeau cu el de pereţi şi o grămadă de securişti care-l scoteau cu şpaclul de pe pereţi pe marele... ă... pe marele.

Cinşpe inşi am aşteptat preţ de muuuulte minute ca să intrăm la un interviu evaluator care dura mai puţin decât atunci când te căsătoreşti la starea civilă. De ce totuşi am aşteptat atâta, sincer, nu pot să zic. Paranteză: trebuie să mai zic ceva, şi anume că am aflat de anunţul de la Guvern absolutamente întâmplător, pentru că el era afişat DOAR la avizier, nu şi în presă sau pe alte căi. Cum m-am gândit că toţi tâmpiţii lucrează în Guvern, e timpul să le îngroş rândurile şi am aplicat.

După interviul “evaluator” (aşa l-am catalogat eu, că nu s-a-ntâmplat nimic deosebit în el), a urmat “proba practică” şi anume expunerea ). Începuserăm deja să ne împrietenim la coadă. În ce mă privea, mă împrietenisem cu una care mi-a urat “muuultă baftă” când am intrat să-mi expun geniala lucrare. Recunosc că “geniala lucrare” era un cretinism scris, după cum am spus, “pe genunchi”,