Stimaţi cinefili cititori ai Gândului, vă propun astăzi un nume: Andrei Şendrea. Are 28 de ani, a absolvit Ştiinţe Politice la SNSPA şi este student în Anul I la Facultatea de Film a UNATC. Visează să devină scenarist. Deocamdată însă, Andrei Şendrea face, în opinia subsemnatului, dovada unei remarcabile înzestrări pentru critica de film.

Iată cronica lui Andrei la un film în vogă în multiplexurile de la noi şi de aiurea: Marele Gatsby, cu Leonardo DiCaprio.

Scott Fitzgerald vs. Cinema, 6 – 0

de Andrei Şendrea

Înainte să văd cea de-a şasea adaptare cinematografică a romanului Marele Gatsby, am citit două cronici, una americană, cealaltă românească, care începeau (prima) şi se terminau (a doua) cu aceeaşi concluzie: autorul romanului trebuie că se răsuceşte în mormânt. Am ieşit din sala de cinema convins că nu aşa stau lucrurile. În ciuda scandaloaselor (pentru fanii cărţii) licenţe regizorale, adaptarea lui Baz Luhrmann e atât de lipsită de vlagă şi de conformistă încât F. Scott Fitzgerald nici nu a tresărit.

Ceea ce i se impută cel mai frecvent şi fervent regizorului, este anacronismul muzical: jazz-ul e înlocuit de muzică modernă, iar ritmurile de hip-hop masacrează frumuseţea şi puritatea charleston-ului şi foxtrot-ului. Dizolvă toată încărcătura socială şi morală a apariţiei şi succesului acestei culturi hedoniste pe fondul unei reconsiderări a fragilităţii existenţei umane, în urma atrocităţilor Primului Război Mondial. Critica se susţine, Luhrmann reduce roaring twenties, cultură a uşurătăţii, a bunului trai şi a bunului plac, ivită dintr-o tragedie mondială, la un kitsch muzical, în care găsim uşor reţeta de ani buni a Hollywood-ului: reîmpachetarea lucrurilor vechi în ambalaje noi şi lucitoare care să atragă publicul tânăr şi, preferabil, să nu îndepărteze nostalgicii (aşa putem traduce şi de ce bronzul