Evenimentele petrecute în piaţa monetară interbancară, în octombrie 2008, sunt dezgropate după cinci ani de la desfăşurarea lor de către câţiva dintre actorii ce s-au aflat atunci în scenă, având roluri de primă mână, şi cărora li se pare că ar fi contabilizat un deficit de… aplauze.

Aveau cu toţii poziţii-cheie în bănci româneşti, acele bănci în legătură cu care piaţa şi publicul păstrează convingerea că au participat la atacul speculativ asupra leului. Mai mult chiar, istoria acelor evenimente, ce a fost scrisă la zi, în momentele agitate din octombrie 2008, prin comentariile unor bancheri, analişti, jurnalişti, ce pot fi accesate şi acum în spaţiul electronic ori pot fi găsite în arhivele ziarelor, posturilor de radio şi de televiziune, a eternizat şi verdictul: atac speculativ eşuat.

De aici şi profunda nemulţumire. Decât să fie atac eşuat, mai bine să nu fie… niciun fel de atac. Aşadar, câţiva dintre actorii de atunci – unii deţinând şi acum, în bănci, poziţii-cheie, alţii schimbându-şi ocupaţiile – încearcă să rescrie istoria. Chiar s-o scrie, de la capăt. Imaginându-şi că istoria este selectivă şi că, din ce a fost, fie ar alege numai anumite adevăruri, cele convenabile unor grupuri, fie inventează. Domniile-lor chiar vorbesc despre o „farsă mediatică”, fără să-şi probeze însă afirmaţiile. Mai bine spus, acuzaţiile. Pentru că asta fac: acuză şi tot acuză. Uitând sau ignorând faptul că în societate, spre deosebire de natură, fenomenele noi nu le înlocuiesc pe cele vechi; dimpotrivă, cele noi se nasc şi se dezvoltă prin asimilarea celor vechi. Între ele existând o relaţie logică de unitate şi continuitate: logica istoriei. Cum să ştergi tot ce a fost scris atunci şi să spui, după cinci ani, că „atunci a fost o farsă mediatică, adevărul îl scriem noi, acum?”… După care reguli? După care logică?

Şi iată ce spun acum: „N-a fost atac speculativ! Co