Am impresia că la noi, în ultima vreme, umorul şi-a pierdut ceva din funcţia lui socială. Presa ne asigură, însă, că nici pomeneală, că românii şi-au păstrat simţul umorului în orice situaţie, că umorul e frate cu românul, că românului îi place să rîdă, ba chiar că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului (mare lucru şi genetica asta!...). Dacă m-am înşelat şi, de fapt, stăm bine cu umorul, am vrut să văd cum stăm cu rîsul. Şi ca tot curiosul postmodern, am căutat pe Google „rîsul la români“. Au urmat pagini după pagini de sîntem de rîsul lumii, de (iar) ne-am făcut de rîsul Europei etc. Deci ne-am păstrat simţul ancestral al umorului, dar nu mai rîdem, ci rîde toată lumea de noi. Mda, ceva nu e în regulă...

DE ACELASI AUTOR Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul Sărbători... Iată, însă, că ne aflăm deja în seriozitatea istorică a rîsului, căci – dacă e să-l credem pe Jacques Le Goff – există două mari tipuri de rîs, de practici ale rîsului, puternic ancorate în sistemul de valori al Occidentului: rîsul „bun“, pozitiv, eliberator, din tot sufletul – cum am spune noi; şi rîsul „rău“, negativ, răutăcios, plasat undeva „sub diafragmă“ (ziceau „experţii“ medievali), care nu are nici o legătură cu elitista ironie franceză şi pentru care avem şi noi un edificator repertoriu de expresii: miştocăreală, zeflemea, hăhăială, hlizeală, a se rîde de cineva, a rîde ca prostu’ etc. Rîsul are, deci, o istorie, pentru că este cultură. Există, prin urmare, culturi şi epoci diferite ale rîsului, chiar dacă rîsul defineşte Omul în general – cum considera Rabelais. Spune-mi dacă rîzi, cum rîzi, de ce rîzi, cu cine şi împotriva cui, şi-ţi spun cine eşti – afirmă acelaşi Le Goff. Rîsul are, deci, un rost, ancorat şi justificat în şi prin societatea în care este practicat. În jurul păcatului şi al mîntuirii, Europa creştină a opus rîsul şi lacri