La peste două decenii de democraţie românească (imperfectă, ezitantă, cu un debut extrem de frustrant pentru prietenii societăţii deschise), cred că este deopotrivă utilă şi legitimă o comparaţie între cei trei preşedinţi din perioada 1990‒2012. Îi cunosc relativ bine şi mi se pare că pot propune aici un început de discuţie onestă, lipsită de partizanat, de idiosincrazii şi de emoţii. Nu-mi ascund afinităţile, dar încerc să le explic raţional, cu argumente factuale.

Atunci cînd Cristian Pătrăşconiu mi-a propus acest interviu-dialog, am acceptat fără ezitare, deşi eram prins până peste cap în numeroase alte proiecte şi angajamente. Am făcut-o din cel puţin două raţiuni: în primul rând, pentru că îl socot pe Cristian unul dintre cei mai inteligenți şi talentaţi intervievatori români. Am lucrat cu el, ne-am întâlnit în situaţii formale şi informale, emitem pe lungimi de undă convergente. Apoi, pentru că, din motive despre care vorbesc în carte, am avut ocazia să mă intersectez, direct sau indirect, cu toţi cei trei preşedinţi ai României de după 1989 (ba chiar şi cu Nicolae Văcăroiu, preşedintele interimar din 2007). Am scris pe larg despre stăpânii României comuniste. De altfel, pe lângă cei trei președinți aleși democratic, apare în carte și cel care i-a precedat, cel responsabil de „instituirea sceptrului prezidențial“, cum a spus Salvador Dali, Nicolae Ceaușescu.

Am explorat atent, vreme de decenii, biografiile celor doi lideri ai Romaniei comuniste. Am publicat studii si carti despre comunismul dinastic si despre “fantoma lui Dej”. Am discutat pe larg cu Ion Iliescu despre aceste personalitati in cartea de dialoguri aparuta in 2004. Ion Iliescu este el insusi copilul (ori, altfel spus, “produsul”) a ceea ce putem numi cultura politica a comunismului romanesc, cu fixatile, nevrozele, anxietatile, complexele si ambitiile stiute. Cred ca sunt in masura