Atunci când Smaranda Brăescu – „o codană brunetă şi cârnă, cu aspect de modestă şi timidă şcolăriţă” – efectua primul ei salt cu paraşuta, pe un aerodrom de lângă Berlin, satul de baştină Hănţeşti, din apropiere de Tecuci, o dezaproba în cor: fata lu’ Brăescu – „care de mică avea apucături rele, de băieţoi” – în loc să-şi vadă de-ale ei, sărise „cu umbrela din arioplan”. Păi, treabă de fată era asta? În vara lui 1928, când îndrăzneala Smarandei a intrat în istorie, reacţia contemporanilor, mai cu seamă a acelora din mediul rural, nu putea fi decât asta: în loc să se „liniştească” şi să se facă învăţătoare, câteva fete vor să fie pilote şi paraşutiste; auzi, năzbâtie! Mulţi le-or fi zis, măcar, aşa, în barbă: nişte nebune! Cea mai recentă carte a lui Sorin Turturică, un tânăr istoric împătimit de aviaţie, le are în centrul ei tocmai pe aceste frumoase nebune ale epocii: fete încăpăţânate, îndrăzneţe, care priveau dincolo de timpul lor. „Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securităţii” se constituie, astfel, într-un exerciţiu scrupulos de recuperare a istoriei primelor aviatoare ale ţării, documentând avântul, luptele, victoriile, dar şi căderea, prăbuşirea, aripile frânte; căci Securitatea comunistă le-a urmărit şi hăituit cu obstinaţie pe curajoase – curajul lor nu era compatibil cu regimul. Hotărât lucru: scrisă cu emoţie, cu înţelegere, „Aviatoarele României...” e una dintre cele mai frumoase cărţi ale începutului de an. Istoria le-a reţinut ca pe nişte temerare, nişte învingătoare – dar să lupţi cu oamenii, cu epoca şi cu mentalităţile, ei bine, asta n-a fost deloc simplu. În realitate, povestea lor, a primelor aviatoare ale României, a fost, cel puţin în primă fază, alcătuită dintr-un lung şir de audienţe la mai marii zilei şi ai aviaţiei. Iar reacţiile acestora, dar şi ale contemporanilor, au fost de toate felurile – însă cu acelaşi mesaj: