În primul rînd, natura conflictului. Prezentat pe baza schemei rebeli contra tiranie, războiul televizat din Siria pierde aproape orice asemănare cu războiul din Siria. Adevărat, războiul a început, în martie 2011, ca revoltă împotriva lui Assad. Dar tensiunile care au explodat în martie 2011 nu aveau mare lucru în comun cu setea de democraţie care ar face, conform mitologiei tv, jocurile în Orientul Mijlociu.

Războiul a fost alimentat şi va fi alimentat mult timp de acum înainte de tensiuni religioase şi istorice. Spre deosebire de Libia, în Siria a izbucnit un război civil, mult mai asemănător cu sinistrul război civil din Liban (1975-1990). La fel ca în Liban, războiul are o distribuţie numeroasă în care forţelele locale sînt dublate de intermediari externi. Suniţii sirieni porniţi la luptă împotriva alawitilor lui Assad sînt sprijiniţi de Arabia Saudită, Qatar şi Turcia cu fonduri şi livrări de arme.

Assad e sprijinit împotriva expansiunii sunite de Iran şi de cîteva mii de luptători foarte bine antrenaţi ai mişcării Hezbollah din Liban. Rusia care încearcă să îşi menţină influenţa şi poziţiile militare în Siria e celălalt mare furnizor militar şi cel mai mare protector politic al lui Assad. Statele Unite nu au o implicare directă, dar par să fi supervizat filiera de sprijin militar a rebelilor.

Dar cine sînt rebelii? În afara ostilităţii faţă de Assad grupurile rebele nu au nimic în comun. Mai mult, aproape fiecare din grupurile rebele are un patron şi, deci, o agendă diferită. Al-Nusra, cel mai puternic grup de rebeli, şi-a anunţat, acum două luni, afilierea şi subordonarea faţă de al-Qaeda.

Războiul intermediarilor şi rădăcinile religios-istorice promit un blocaj militar îndelungat. E de crezut că statul sirian va deveni de facto o reţea de zone distincte controlate de o forţă sau alta, subordonată un