Din când în când, cu o pasiune mai rar întâlnită, în România se reia dezbaterea obsedantului subiect „Ce mai vindem din această ţară?”. Să mă prezint: sunt un român de mijloc, cum se spune, adică veniturile şi acareturile mele sunt relativ modeste.

Cred că sunt milioane de oameni ca mine, noi fiind cei mai mulţi în această ţară, lăsându-i deoparte pe cei bogaţi, la care ameţesc când mă uit în sus, dar şi pe cei săraci, numărul acestora din urmă fiind în continuă creştere.

Eu, poate nu o să credeţi, când mă gândesc la gazele de şist, la aurul milenar din Munţii Apuseni, la petrolul din Marea Neagră, precum şi la alte binecuvântări dumnezeeşti ale acestei ţări, mă simt mai bogat. Aproape că uit de faptul că nu găsesc uneori un loc de muncă.

Mai mult, am un moral oarecum ridicat. Chiar încep să cred că şi criza pe care o parcurgem este un fel de cursă cu obstacole. Dar, obstacolele nu sunt de netrecut, ci dimpotrivă. Aceasta e starea mea sufletească, mă credeţi?

În plus, încep să-i privesc pe domnii de la Bruxelles cam de la egal la egal, aşa cum se uită la ei polonezii, şi alţii, bravo lor! E adevărat, unii dintre aceşti domni mai cârcotesc,că nu prea am fi guvernabili, de exemplu, de parcă la ei merge totul ca pe roate.

Iar dacă nu suntem guvernabili, afirmaţie exagerată, o fi şi din cauza noastră, dar şi ei au partea lor de vină în istoria relativ recentă.

Alţi domni de prin Europa ne invită ...afară din UE. De parcă acest UE ar fi propria lor moşie. Deh, atitudine de foşti colonialişti, scuzaţi expresia!

Acelaşi moral pomenit mai sus scade, însă, când observ că în toată România se fac dezbateri, de ani de zile, axate pe un singur subiect: cum să vindem mai repede străinilor tot ce avem mai scump. Încep să mă simt mai sărac, chiar dacă aurul transilvănean nu e în buzunarul meu persona