8 De la romanul Delirul al lui Marin Preda şi până astăzi, un soi de « istorici » şi de « scriitori » îşi tot fac vânt cu coada, preocupându-se patetic de soarta mareşalului Ion Antonescu. Tema interesează însă şi cercetători aplicaţi, ca Mihai Dimitrie Sturdza.
În recenta sa carte Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, îi acordă Mareşalului un spaţiu întins, mai ales în studiul « 23 august 1944 : negocierile de la Stockholm şi dosarele armistiţiului ». Deşi absentă din prima linie a negocierilor, figura tutelară a Conducătorului Statului e prezentă, bineînţeles, constant în fundal. Un alt documentar teribil e cel realizat prin reunirea rapoartelor diplomatice ale lui Jean Paul-Boncour, reprezentantul guvernului de Gaulle în 1946 la Bucureşti. O telegramă (nr. 469) din 5 iunie 1946 relatează : « Deoarece guvernul nu are încredere în armată şi deoarece plutonul de execuţie a fost format din agenţi ai poliţiei secrete, execuţia mareşalului Antonescu şi a trei dintre foştii săi colaboratori a fost, se pare, un măcel înfiorător, ale cărui amănunte circulă prin toate mediile Capitalei. Aceste amănunte sunt considerate de reprezentanţii presei străine ca exacte, cu atât mai mult cu cât ei nu au fost autorizaţi să asiste la execuţie. »
Despre justiţia sub ocupaţia sovietică ne putem face o idee destul de exactă din acest scurt fragment al lui Mihai Dimitrie Sturdza, care îşi încheie astfel documentarul despre procesul şi moartea Mareşalului : « Destinul lui Ion Antonescu şi acela al lui Iuliu Maniu au avut un ultim punct comun în persoana "avocatului" numit din oficiu de Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a-i "apăra" la procesele lor. Avocatul, de fapt un informator al acuzării, a fost Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (1893-1979). După mareşal, executat prin împuşcare, el îl apără pe Maniu, mort în temniţă. Ceva mai târziu, tot "