Economia de piata inseamna si alocarea resurselor (factorilor de productie) in functie de raritatea lor, care este intalnirea intre cerere si oferta de resurse. Procesul de alocare, de miscare a resurselor, poate fi judecat pe termen apropiat, sau pe termen mai lung, cand tendinte de durata isi spun cuvantul. Dar, una peste alta, evolutii pe termen scurt (conjuncturale) si de profunzime (pe termen lung) se vad in preturi; acestea din urma rezulta din si ilustreaza tranzactii. Cu cat tranzactiile sunt mai putin influentate de anumiti actori, adica cu cat ele cuprind un numar cat mai reprezentativ de operatori din piata, cu atat ele sunt mai relevante pentru intalnirea dintre cerere si oferta. Ce vreau sa spun este ca preturile sunt cu atat mai edificatoare privind situatia economiei cu cat ele intra mai putin sub incidenta unor “market-makers” care incearca sa extraga rente, sa manipuleze.

Criza financiara actuala a scos la iveala multe nereguli, asimetrii flagrante intre stimulente oferite de piete si penalizari (care ar trebui sa fie in natura functionarii pietelor), subestimare de riscuri, confuzii de ordin conceptual precum echivalarea stabilitatii preturilor cu stabilitatea financiara, abuzuri grosolane de pozitii dominante pe piata, plasarea pe piata de produse toxice, etc –toate intr-un regim lax de reglementare si supraveghere. Si la noi se discuta despre aceste fapte de cand a izbucnit criza. Mai putin insa a fost abordat un aspect cheie, care devine obsesiv atat pentru actorii din piete cat si pentru banci centrale, autoritati de reglementare si spupraveghere in Europa, in SUA. Ma refer la standarde/repere de baza, cu ajutorul carora se fac tranzactii financiare si nu numai, dupa are se ghideaza activitatea economica in ansamblu. Scandalul iscat de manipularea Libor (London interbank offer rate/rate pe piata interbancara), adica pe piata londoneza