20 de bătăi de sinceritate pe cuvânt. Acesta e ritmul inimii mele astăzi.  Pulsul şi tensiunea au urcat la cote alarmante. Au ajuns pe prima pagină a sufletului meu. Dragostea, iertarea şi păcatele caută un prime-time sincer, prietenos. Cordul, cordul computerului la care-mi cânt şi-mi alint şi acum cuvintele, stă să plesnească. Zumzăie totul, ticăie miraculos, ca în atelierul unui zeţar harnic şi frumos. Mai sunt câteva zile şi-mi voi sărbători atât ziua de naştere, cât şi pe cea de botez. Pe 10 iunie am văzut pentru prima dată lumina zilei, acum o sumă de ani. Pe 7 iunie am simţit pentru prima dată mirosul literelor de plumb. Nu, nu am debutat atunci, dar pot spune că odată cu debutul la Jurnalul Naţional am dibuit culoarea şi nuanţele a aceea ce înseamnă un cotidian de calitate. Au trecut opt ani şi trei luni de atunci şi constat că părintelui meu, cel care m-a învăţat să stau copăcel în lumea literelor de plumb, i-au albit mustăţile, i s-au împotmolit potecile,  i s-au înnegrit cărările sufletului. Ciobanul vrâncean şi cu cel ungurean vor să mi-l omoare. La ceas de aniversare, în chiar prime-time-ul gloriei intacte. Aşa, pe nepusă masă, cu buzunarul doldora de bani. Motivul? Întrebaţi vântul, şi florile, şi cerul albastru! Doar ei/sau ele ar putea şti. Poate pentru că a reînviat poveştile noastre uitate. Poate pentru că ne-a dăruit un vânt cald de libertate, poate pentru că a declarat recurs la valorile noastre cu adevărat importate. Nu, nu sunt cuvinte pompoase, de mine inventate. Este adevărul pe care îl văd şi l-am văzut eu la ceas de caravană jurnalistică. Sau la cel de rechemare la oaste. Pe vremea când mă hrăneam cu litere fierbinţi şi respiram imagini cu zâne şi eroi adevăraţi. Fără Simone şi Dani, fără Măru(n)ţi şi mărunte. “Părintele” meu va trăi, şi chiar ar putea să se înzdrăvenească repede. Numai să nu-i mai dea târcoale turmele de “câini”… vagabonzi.