Anca Angheluţă este elevă în anul IV la Liceul Știinţific “Al. Volta”, din localitatea italiană Colle Val d’Elsa, trăieşte de 11 ani în Italia şi vrea să urmeze Medicina.
De ani buni, poveştile românilor care au avut curajul să se rupă de rădăcini şi să plece încotro văd cu ochii, pentru o viaţă mai bună, au uimit în mod plăcut şi emoţionat, deopotrivă, pe străini şi pe cei rămaşi acasă. Anca Angheluţă este unul dintre copiii romaşcani care a “zburat” către alte zări. “Precum o pasăre care zboară primăvara spre ţările calde, la fel o fetiţă de nouă ani îşi părăsea ţara pentru a începe o viaţă nouă. M-am născut într-o generaţie în care cea mai mare parte a oamenilor plecau spre alte ţări în care să muncească, unde să înveţe să trăiască altfel”, scria Anca, în 2011, într-o lucrare despre emigranţi.
Copleşită de probleme, Gabriela, mama Ancăi, cadru didactic în învăţământul preuniversitar, a decis, cu 13 ani în urmă, să plece în Italia. România nu intrase încă în Uniunea Europeană, aşa încât plecarea Gabrielei a fost un real act de curaj. Cu promisunea unui loc de muncă, fără să cunoască bine limba italiană, s-a “înhămat” la un drum din care nu ştia dacă va ieşi învingătoare. Cu toate acestea, nu şi-ar fi iertat niciodată dacă nu încerca. “Eram pusă în faţa unei importante decizii. Am plecat în Italia cu gândul să lucrez patru-cinci ani, apoi să mă întorc acasă. Anca era micuţă şi a rămas în grija bunicilor ei, dar acest gând nu era prea confortabil pentru mine. Eram foarte ataşate una de cealaltă şi distanţa a însemnat pentru amândouă o suferinţă teribilă”, povesteşte Gabriela.
Surpriză din partea părinţilor şi copiilor italieni
Anca era în clasa a II-a când mama a decis că este timpul să o aducă în Italia. “Am revenit în ţară să o văd pe Anca. Era în clasa a II-a. A plâns la îmbrăţişarea de rămas bun şi multe zile după
